Nu mai rețin cum am descoperit această carte, dar știu că m-a marcat profund și că mi-a rămas în suflet pentru totdeauna prin forța cuvântului, prin tehnica narativă, prin construirea personajelor.
,,Castelul de sticlă” de Jeannette Walls este o autobiografie tulburătoare, care reconstituie copilăria și tinerețea autoarei într-o familie nonconformistă, marcată de sărăcie, instabilitate și visuri deseori distruse. Scrisă cu o debordantă sinceritate, fără a înfrumuseța realitatea, cartea permite cititorilor să înțeleagă complexitatea relațiilor familiale și să aprecieze curajul autoarei de a-și împărtăși experiența și de a transforma viața ei și a familiei sale într-un roman. Familia Walls se mută dintr-un orășel în altul, aflându-se mereu pe fugă într-o mașină veche, fără un cămin stabil. Și încă de la început, îți reține atenția prin scene tulburătoare, cum este accidentul din copilăria Jeannettei, când, la doar trei ani, se arde grav în timp ce își pregătea ceva de mâncare. Reacția tatălui, care o răpește din spital ca să o trateze ,,în felul lui”, arată refuzul părinților de a accepta regulile societății. Și ce este mai stranie este atitudinea acestora: pe de o parte îi învață pe cei patru copii despre astronomie, artă, libertate, iar pe de altă parte îi neglijează, lăsându-i să sufere de foame și de frig și forțându-i să se descurce singuri de la o vârstă foarte mică. Tatăl, deși este iubit de copii pentru poveștile sale fascinante, devine tot mai instabil din cauza alcoolului, iar mama preferă să picteze sau să stea în pat în timp ce copiii flămânzesc sau suferă de frig. Deși are o diplomă de profesoară, urăște trezitul și nici la școală nu este foarte agreată din cauza atitudinii ei și a metodelor sale. În contrast cu părinții, copiii manifestă responsabilitate și solidaritate impresionante. O scenă relevantă în acest sens este cea în care Jeannette și sora ei sunt nevoite să corecteze ele însele testele mamei, pentru ca aceasta să își poată lua salariul. Sau cea în care Jeannette și frații săi strâng bani pentru a pleca din oraș, sperând că astfel se vor elibera de sub povara unei familii disfuncționale. ,,Credeam că fiecare copil merită să fie iubit și fiecare adult merită să aibă un vis măreț”, va mărturisi Jeannette, scoțând în relief faptul că părinții, în ciuda imperfecțiunii lor, totuși îi inspirau pe copii să viseze și să fie curajoși. Finalul romanului aduce o notă de liniște în viața protagonistei. După un drum marcat de lipsuri, de haos familial, Jeannette reușește să-și construiască propria viață și să nu-și mai privească părinții cu reproș, ci cu înțelegere matură, conștientă de faptul că trebuie să-și accepte trecutul, să-și asume cicatricile și că rădăcinile nu pot fi șterse, oricât de dureroase sunt experiențele trăite.
Personajele sunt conturate cu o forță remarcabilă. Rex, tatăl, este un tip carismatic, inteligent, dar prins în mrejele alcoolului și ale propriilor visuri nefinalizate. Rose Mary, mama, pare mai degrabă o artistă visătoare decât o mamă responsabilă, alegând deseori să-și urmeze pasiunile în loc să asigure stabilitatea, hrana și protecția familiei. Copiii- Jeannette și frații ei-devin adevărații supraviețuitori, învățând să se sprijine reciproc, să găsească resurse interioare pentru a supraviețui și să transforme lipsurile într-o dorință puternică de evadare din acest mediu.
Simbolurile din carte sunt multiple. În primul rând, titlul, ,, Castelul de sticlă”, este el însuși un simbol. În sens denotativ, face referire la proiectul utopic al tatălui-Rex Walls-, care își imaginează ridicarea unui castel grandios, din sticlă, pentru familia sa. Visul rămâne neîmplinit, fiind doar o schiță pe hârtie și o promisiune niciodată concretizată (,,Tata promitea mereu că o să ridicăm castelul de sticlă. Nu l-a construit niciodată, dar visul ne-a ținut în viață.”) În sens conotativ, castelul devine o metaforă a iluziilor și promisiunilor fragile, dar și a speranței care hrănește copilăria Jeannettei. Sticla, privită dincolo de castelul imaginar, este un simbol al fragilității și al transparenței, pentru că visurile par strălucitoare, dar se pot ,, sparge” ușor. Focul ( care apare obsesiv în roman) semnifică atât distrugerea, cât și renașterea (,, Poți să treci prin foc și să rămâi întreg, dacă nu uiți cine ești.”). Stelele, un alt simbol, au o semnificație aparte- tatăl îi ,,dăruiește” fetei o stea, în loc de cadouri, de Crăciun. Acest gest devine simbol al afecțiunii lui și al legăturii dintre ei, dar și al modului în care părinții ofereau visuri în loc de lucruri concrete.
,,Castelul de sticlă” este o carte care nu te va lăsa indiferent și care te va trece prin toate stările și emoțiile, încă de la primele pagini. Am simțit, deopotrivă, revoltă și compasiune, ură și afecțiune, dar și admirație pentru forța Jeannettei și a fraților ei de a-și transforma visurile în realitate. Deși prezintă o familie și o viață atipică, cartea impresionează mai ales prin puterea copiilor de a depăși momentele dificile, prin dorința lor de a-și crea visuri și de a nu renunța la ele, în ciuda vieții grele, prin puterea lor de a se desprinde de iluzia castelului de sticlă și a-și construi singur drumul și propria viață (,,Nu vreau să fiu prins într-o lume pe care alții au construit-o pentru mine”). Mai mult, Castelul de sticlă este o invitație adresată cititorilor să reflecteze asupra propriilor familii, asupra valorilor și eventualelor derapaje existente în acestea.
Fiecare dintre noi își poartă castelul de sticlă în inimă- nu ca pe o dezamăgire, ci ca pe o promisiune de a nu înceta să viseze, pentru că ,,fiecare vis, chiar și cel spulberat, lasă o urmă de lumină.”
Lasă un comentariu