Imaginați-vă o fetiță de 11 ani, prinsă între inocența copilăriei și cruzimea lumii adulte. Imaginați-vă zvonuri, apoi confirmări care o transformă într-o paria, lipsuri care îi macină și-i îndurerează sufletul și un tată care ar fi trebuit să o îmbrățișeze și să o protejeze, dar care nu o face. Aceasta este Niță Eliza, Lizoanca din cartea Doinei Ruști.
Titlul-o invitație în lumea personajului
Titlul, Lizoanca la 11 ani, este o invitație subtilă în lumea acesteia. Numele ales, neobișnuit, straniu, individuali- zează personajul principal și-l face să iasă din anonimat încă de la început. Adăugarea vârstei ,,la 11 ani” este esențială pentru înțelegerea destinului acesteia. La 11 ani, un copil ar trebui să se bucure de jocuri, de școală, de familie. Însă, în cazul Lizoancăi, vârsta devine o marcă a contrastului dureros dintre inocența vârstei și experiențele traumatice prin care trece. Totodată, titlul este ca un avertisment pentru cititor. El anunță de la început că urmează o istorisire despre un copil și, prin urmare, declanșează curiozitate și, ulterior, empatie.
Cum arată viața la 11 ani pentru cineva precum Lizoanca?
Răspunsul se găsește în paginile cărții, iar cartea pare a fi o radiografie dură a unei societăți complexe, dar puternic marcată de degradare morală și de lipsuri, o societate a violenței, tăcerii și a complicității. Și viața ei se desfășoară aici. Este o carte care te zguduie din primele rânduri și cu fiecare pagină pe care o parcurgi. Și care te ține ancorat în paginile ei chiar și după ce ai închis cartea. Inspirat dintr-un caz real și rezultatul a unei lungi perioade de documentare, romanul aduce în prim-plan destinul copiilor abuzați și ignorați de societate. Destinul Lizoancăi nu este singular, pentru că în România de astăzi poți găsi sute de asemenea cazuri. De aceea, subiectul abordat și dezvoltat aici devine unul extrem de sensibil și de tulburător.
Satul românesc- loc al dramelor omenești
Acțiunea romanului, cuprinsă în cele trei capitole, se desfășoară într-un sat românesc al secolului XXI, unde sărăcia, alcoolismul și lipsa educației creează un mediu propice pentru abuzuri și stigmatizare, iar Doina Ruști scoate în evidență realitățile dure ale vieții rurale din România postcomunistă. Este aici o lume plină de vicii, de minciună, de bestialitate, și rareori de speranță. Mai mult, existența Lizoancăi este zdruncinată nu doar de sărăcie, ci și -sau mai ales- de comportamentul adulților din jurul ei. Satul în care trăiește devine scena unei tragedii sociale, unde prejudecățile și zvonurile transformă un copil și-l condamnă înainte de a cunoaște și de a înțelege cu adevărat lumea. Ea este ținta unei acuzații grave, și anume că ar fi răspândit sifilisul într-un sat întreg ( ,,Ziarele au spus despre ea că a umplut un sat întreg de sifilis”). Această acuzație o transformă într-o paria a societății. Astfel, romanul urmărește cum această etichetare afectează viața ei și a celor din jur.
Supusă abuzurilor unui tată care o tratează cu o brutalitate extremă și fiind un obiect pentru cei care văd în ea doar o sursă de plăcere și de amuzament, Lizoanca nu are pe nimeni care să o învețe ce este bine și ce este rău, de ce este rău ceea ce face și cum ar trebui să se poarte, să vorbească. Violența tatălui își are are originile în trecut, fiind legată de ura față de mama Lizoancăi, și ea cu un comportament imoral, distrugând viața familiei. Fetița pare a fi o victimă încă înainte de a se naște, pentru ca în perioada preadolescenței să suporte toate eșecurile și nemulțumirile familiei sale și să ia calea prostituției.
Este totuși atrasă de frumos și fascinată de altceva ce nu-i poate oferi lumea din jur, cum este, spre exemplu televizorul pe care-l descoperă acasă la nea Petrache. Puține sunt momentele în care Lizoanca se bucură, iar unul dintre acelea este atunci când primește pantofii argintii, care devin un simbol al dorinței de a fi altfel decât copilul stigmatizat de sat și rănit de indiferența familiei. Argintiul pantofilor duce cu gândul la strălucire, la puritate, contrastând puternic cu lumea cenușie și săracă în care trăiește. Pantofii sunt un fel de recompensă interioară, o confirmare a faptului că și ea poate fi ca și ceilalți copii, singurul obiect care o apropie de copilăria normală, de fantezie și de frumusețe. Ajunsă în spital pentru a fi tratată de sifilis, găsește aici un loc al liniștii, al protecției și al grijii.
Întrebată cu cine i-ar plăcea să semene dintre oamenii pe care-i cunoaște, Lizoanca este conștientă de propria individualitate și-și asumă destinul (,,Nu-i plăcea nimeni în asemenea măsură să fie ca el… De ce-ar vrea să fie ca cineva? Ea voia să fie exact cum era. Lumea din jur ar fi trebuit să fie pe măsura dorințelor ei, și-atunci s-ar fi văzut adevărata ei față.”).
De ce să citești cartea?
Lizoanca la 11 ani scrisă de Doina Ruști nu este o lectură comodă, nici măcar liniștitoare. Doare și tulbură, mai ales că scriitoarea nu evită detaliile șocante. Însă, dincolo de dramatismul cuprins în ea, cartea se vrea a fi un strigăt împotriva tăcerii și indiferenței, împotriva violenței și a abuzurilor asupra copiilor, dar și un apel la empatie și responsabilitate. Fiecare pagină respiră povestea copilului de 11 ani, abuzat și lipsit de ajutor, și fiecare pagină cuprinde un destin. Și tocmai de aceea merită a fi citită.
Cu siguranță, niciuna dintre cărțile Doinei Ruști nu m-a marcat atât de mult ca aceasta. Poate și grație autoarei care face ca o știre într-un ziar să devină subiect de roman, reușind să construiască o întreagă lume în jurul Elizei Niță, Lizoanca de 11 ani, și să-ți capteze atenția până la final.
Vă invit să descoperiți și voi cartea- dacă nu ați făcut-o până acum- și să dați mai departe, dacă v-a atras.
Lasă un comentariu